Mănăstirea Cotmeana se află în județul Argeș, la 5 km de șoseaua ce leagă orașele Pitești și Râmnicu Vâlcea.
Profitând de o foarte plăcută dupa-amiază de sfârșit de noiembrie, am făcut un popas la cea mai veche biserică-mănăstire din Țara Românească.
Cel care a construit pentru prima dată, aici, o biserică de lemn, Schitul Cotmeana, este Radu I, domnitorul Țării Românesti între anii 1377-1383. Ulterior această bisericuță a fost devastată de un incendiu, Mircea cel Bătrân fiind cel care reface acest asezământ în perioada 1387-1389. Biserica are două hramuri: Buna Vestire și Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Prima atestare documentară a Mănăstirii Cotmeana se leagă de ridicarea Mănăstirii Cozia, o altă ctitorie de seamă a lui Mircea cel Bătrân, înscrisă într-un hrisov din 20 Mai 1388. Săpăturile arheologice dimprejurul Mănăstirii au scos la iveala morminte ale călugărilor athoniți, care în sec XIV erau îngropați cu o cruce de lemn și o caramidă la căpătâi.
De asemenea, colecția de antichități a Muzeului Județean Argeș numără un tezaur cu monezi de aur, teracote și discuri ornamentale descoperite în acest loc. Biserica a fost restaurată de către Constantin Brancoveanu în 1711 și reparată ulterior între anii 1855-1857. Dar istoria stabilimentului a cunoscut și perioade sângeroase, pe vremea lui Mihnea cel Rău, datorate politicilor autoritare ale acestui domnitor. În februarie 1510 este pomenită bătălia de la Cotmeana dintre Mihnea cel Rău și boierii Craiovești, primul scăpând cu greu cu viață și refugiindu-se în Transilvania.
Ce am descoperit noi aici? În interiorul zidurilor incintei, prevazute cu ochiuri de tragere, se află asezământul vechi compus din biserică și un turn de lemn, care adapostește cel mai vechi clopot din Țara Românească, clopot dăruit de către Jupân Dragomir în anul 1383. De menționat un fapt deosebit din timpul Primului Razboi Mondial: acest clopot a fost singurul care a fost salvat de la topire, toate celelalte trebuind cedate la Budapesta.
Lângă biserica veche se află o biserică Paraclis cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, unde acum se țin toate slujbele.
Revenind la biserica veche, din cărămidă aparentă, ceea ce observăm la exterior sunt ornamentele din discuri ceramice colorate, prezente chiar sub cornișa zimțată. Ele au fost folosite pentru prima dată în Tara Romanească in scop decorativ. Aceste decorațiuni au fost realizate în stil bizantino-balcanic, specific secolelor XIII-XIV.
De cum pășim în interior ne învăluie un aer mistic, în semiobscuritate. Reușim cu greu să găsim poziții pentru a imortaliza (fotografia) mareția și magia interioară a celor 620 de ani de existență a bisericii. Zidurile groase păstrează picturi sș fresce rare, cu greu observabile, atât datorită întunericului, cât și patinei vremii, ce au sters culorile și au deteriorat pereții. De pe vremea lui Mircea cel Bătrân datează pictura din naos, iar cea din pronaos datează de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu. Tot aici tronează portretele lui Mircea cel Bătrân și al lui Petru Cercel. Pe timpul restaurării de către Constantin Brâncoveanu s-au înlocuit encadramentele de piatră ale ferestrelor și ale ușii de intrare în naos. Restaurările ulterioare au relevat formele originale ale asezământului. Una din dilemele cu care ne-am confruntat a fost cea de continuare a restaurării (mai ales a picturii) sau a păstrării ei intacte, ca un arc peste timp, cu amprenta vremurilor de mult apuse.
În gradina pustie, îngrijită de nouă calugări, ne-a întâmpinat mascota mănăstirii: o pisicuță.
