Search Results

Patras este capitala provinciei Achaia, fiind cel mai mare oraș din peninsula Peloponnese și al treilea ca populație din Grecia. Orașul-port, numit și "poarta occidentală a Greciei", atrage anual mii de turiști greci și străini. Patras se află la 215 km de Atena, în nordul peninsulei Peloponnese. Drumul cu autobuzul sau cu mașina este deosebit de frumos și nu este plictisitor, deși durează cam 2h și jumatate. Peisajul din jur este încântător : pe o parte marea, iar pe cealaltă stâncile și plantațiile de măslini și portocali. Primele construcții în această zonă, au fost atestate în mileniul III, I.Hr. Orașul a înflorit în perioada Miceniană (1580–1100 I.Hr), dar apoi a fost cucerit pe rând de Doriani și Achaeani. Numele orașului se trage de la Patreas, conducătorul Achaeanilor, care a format o colonie în aceste locuri în jurul anului 500 I.Hr. Istoria Patrasului se întinde pe o perioadă de 4 milenii. În timpul dominației Imperiului Roman, orașul, devenit un centru cosmopolit, era și un important port. Împăratul Augustus a reconstruit orașul ca și colonie, vestigiile construcțiilor romane păstrându-se până în ziua de astăzi. Orașul a fost provincie creștină, încă din zorii creștinătății, aici fiind crucificat Apostolul Andrei. Basilica Sf. Andrei îi este dedicată. Ea a fost construită în 1908 de Regele George I, și este a doua construcție bizantină din Balcani, ca mărime, cupola centrală având o înălțime de 46 m. În epoca bizantină, orașul a continuat să se dezvolte, devenind un important centru cultural și industrial. În 1408 orașul a fost cucerit de sultanul Mehmet al II-lea. În secolele XV-XVI venețienii și genovezii l-au atacat în repetate rânduri, dorind accesul la port, dar fara succes. Supremația otomană a luat sfârșit în 1828, când generalul francez Maison a intrat în Peninsula Peloponnese. La sfârșitul sec. XIX, orașul și-a revenit după război, devenind al doilea oraș comercial al Greciei. La începutul sec. XX, Patras a fost primul oraș din Grecia care a introdus lumina stradală electrică. În timpul celui de al doilea război mondial, orașul a fost ținta atacurilor aeriene italiene, revenindu-și cu greu după încheierea războiului. Patras este împărțit în două, orașul de sus (Ano Poli) și orașul de jos (Kato Poli), cele două părți fiind legate prin străzi în pantă sau prin scări. Din punct de vedere arhitectural, putem vedea aici mai multe clădiri în stil neoclassic, dar mai putine construcții bizantine, în special biserici și foarte rare construcții medievale distruse aproape în totalitate. Castelul Medieval din Patras a fost construit în epoca Bizantină de Impăratul Iustinian. Este un loc ce merită vizitat, de pe colina castelului, privitorul având o vedere panoramică superbă asupra orașului. Alte obiective cultural-istorice ce pot fi vizitate aici sunt : apeductul roman, teatrul roman Odeon (în imaginea de mai jos), muzeul arheologic, vineria Achaia Clauss, băile otomane, sau farul din Patras. Orașul nu duce lipsă de parcuri, în care te poți odihni la umbră, pe o bancă, sub arborii înforiți și vara. Portocali, ficuși și lămâi, se înșiră majestos pe trotuarele orașului. Leandrii, bougainvillea (sau floarea de hârtie) și copacul violet (jacaranda mimosifolia) colorează superb peisajul din jur. Piața centrală, George I, cu fântânile ei construite în 1875, continuă să fie un punct de atracție și centrul cultural al evenimentelor din oraș, în special al carnavalului organizat aici la începutul fiecărui an. Din punct de vedere gastronomic, găsim în Patras atât bucătărie greacă, cât și italiană sau turcă. Celebra salată grecească are, parcă, cel mai bun gust pe malul mării. Seara, turiștii invadează străzile și terasele aflate în centrul orașului. Câteva plaje sunt puse la dispoziția turiștilor în partea de vest a orașului. Plajele din est sunt mai stâncoase și au apă rece. Totuși, un pic mai departe, în Rio, un orășel aflat la 14 km nord-est de Patras, se găsesc plaje amenajate special pentru doritorii de lux și de confort. Tot aici, vedem maiestosul pod din Rio care face legătura între peninsulă și continent. Nu ezitați să vizitați acest oraș minunat și ĩmprejurimile lui, un adevărat centru cultural, comercial și istoric, ce vă va face să iubiți și mai mult Grecia. Eu m-am îndrăgostit de el....

Veliko Tarnovo a fost capitala Imperiului Vlaho-Bulgar în secolele XII-XIII. In acest oraș istoric aflat la 190 km de București se ajunge usor în aproximativ 3 h și mai repede decât în localități din România aflate la aceeași distanță. Orașul este ideal pentru escapade de weekend. Noi am fost acolo în fiecare anotimp, am prins zapadă și gerul iernii, dar și renașterea naturii din primavară, căldura plăcută a verii, sau cromatica toamnei, ceea ce ne-a oferit ocazii ideale pentru imortalizarea peisajului înconjurător. Orașul este strabătut de râul Yantra și așezat pe coline, cea mai importantă dintre ele găzduind cetatea Tsarevets (foto stânga), obiectivul istoric principal de vizitat. Pe malul opus al Yantrei, colina învecinată găzduiește celălalt sit istoric important, numit Trapezitsa (foto dreapta). Veliko Tarnovo este împărțit în două: zona de est cu orașul istoric vechi și cea de vest care adăpostește orașul nou. Casele sunt asezate terasat, atât în orașul nou, cât și în cel vechi. Din punct de vedere arhitectural, vom întâlni aici case în stil otoman sau renascentist bulgăresc, suspendate pe dealuri stâncoase și lipite unele de altele, așezate în niște poziții incredibile deasupra râului. Casele asezate de-o parte și de alta a străduțelor înguste, pietruite, sunt și ele construite din piatră și au obloane și uși din lemn masiv. Balcoanele și terasele sunt împodobite vara de o varietate de flori colorate sau de viță de vie. Una dintre cele mai cunoscute străzi din Veliko este Rakovski, cunoscută drept strada mesteșugarilor. Prezența acestora datează încă din sec. al XIX-lea. Printre cele mai întâlnite mesteșuguri se numără olăritul, producția de covoare artizanale și producția de ibrice din aramă. Atracția principală a orașului este de departe Cetatea impunătoare a Țărilor Vlaho-Bulgari, Tsarevets, construită în sec. XII-XIV. Zidurile cetății adapostesc ruine precum Turnurile lui Balduin (Imparatul Balduin I si-a gasit sfârșitul aici ca prizonier) - la sud, sau stânca execuțiilor - la nord. Tot aici se află și reședința patriarhatului bulgar, cu a sa catedrală patriarhală, care domină înălțimile cetății. Interiorul bisericii a fost reconstituit într-un stil modernist aparte, în anii 1980, picturile imortalizând diverse evenimente istorice importante ale Bulgariei. Impunător este Turnul Clopotniței de la înălțimea căruia sevede cum se desfășoară panorama întregului oraș. Un loc deosebit ce merită a fi vizitat este cartierul de la poalele colinei Tsarevets, care adăpostește unele dintre cele mai frumoase și vechi așezăminte clerice, dar și Podul Episcopului sau Podul de Lemn, care unesc cele două maluri ale râului Yantra la periferia orașului. Aici găsim Biserica celor 40 de Mucenici (unde s-a descoperit mormântul Țarului Kaloian) și care glorifică victoria bulgarilor în fața prințului Conmen al Epirului în 1230. Această victorie consfințește constituirea celui mai puternic stat din Europa sud-estică a acelor vremuri. O altă capodoperă culturală aflată în acest loc este Biserica Sfinților Petru și Pavel, care pe timpul Otomanilor a adăpostit Patriarhia Bulgară. Interiorul este deosebit de frumos, cu picturile și frescele sale foarte vechi (foto jos). Traversând Podul de Lemn, pe malul celălalt al Yantrei, găsim biserica Sfântului Dumitru al Salonicului, loc deosebit de important în care a fost proclamată Tarnovo ca și capitală a Bulgariei. Astfel, aici, în 1185, frații Petru și Asen anunță declanșarea rebeliunii împotriva bizantinilor. Perioada de apogeu a capitalei celui de-al doilea Țarat Bulgar a fost între anii 1185 și 1393, aceasta fiind cea mai mare, mai bogată și mai apărata cetate de la sudul Dunării. Otomanii conduși de fiul lui Baiazid I au asediat și cucerit această fortareață în 1393, distrugând mare parte din ea. Timp de aproape 500 de ani, până la declararea independenței (în 1878), cetatea o fost sub stăpânire Otomană, aceasta lăsându-și amprenta arhitecturală asupra orașului. Important de menționat că această cetate era întinsă pe o suprafață de 110 000 de metrii pătrați, întărită cu ziduri uriașe de peste 10 m înălțime și 3 m grosime, putând adăposti până la 15 000 de suflete. Cea mai veche stradă din Veliko Tarnovo este strada Gurko, denumită în onoarea mareșalului rus Vladimir Gurko, eliberatorul orașului de sub dominația Otomană după razboiul ruso-turc din 1877-1878. Această stradă și-a păstrat pitorescul și înfățișarea specifică a perioadei respective și adăpostește și un han rustic cu același nume (foto de mai jos). Coborând și apoi urcând străduțele abrupte din piatră, admirăm cursul sinuos al râului Yantra și clădirile așezate pe pantele terasate. Râul face un cot de 180 grade, înconjurând parcul Asenevtsi, în mijlocul căruia se ridică maiestuos monumentul Asenilor. El reprezintă patru călăreți războinici și o sabie uriașă la mijloc; el a fost construit în memoria fraților Petru și Asen, la 800 de ani distanță de la insurecția acestora împotriva stăpânirii bizantine. Reprezentativă pentru oraș este și colina Zveta Gora care adăpostește Catedrala Nașterii Sfântului Teotokos, Muzeul Arheologic, Muzeul de Istorie Modernă și Biblioteca, aceasta din urmă având o arhitectură venețiană (foto jos). Revenind la oraș, strada principală de-a lungul căreia se găsesc restaurantele și magazinele de suveniruri se numește Stambolov. In paralel cu aceasta, dar situată mai sus pe colină, se află strada Rakovski, cea pe care întâlnim magazinele mestesugarilor argintari, artizani ai aramei, ai veșmintelor tradiționale bulgărești, ai ceramicii și lutului. Intr-unul din ele se poate urmări și prepararea tradițională a tăiețeilor. Tot pe această stradă se gasește și singurul Han original rămas în Veliko Tarnovo, Hadji Nikoli, celelalte hanuri tradiționale fiind distruse în timpul ocupației Otomane. Acesta este si locul preferat de servire a mesei în oras, nelipsite din meniu fiind friptura de miel și berea casei. In interiorul hanului se găsește și o galerie de Artă cu vânzare, unde diferiți artiști își prezintă lucrările. Strada se desparte la un moment dat în mai multe direcții, unele ramnificații pornind în pantă și adăpostind clădiri în stil renascentist sau pensiuni și hoteluri de familie, cu arhitectură tradițională. Este o plăcere să te plimbi pe străduțele înguste din piatră, ce deschid pe alocuri panorame foarte frumoase spre celelalte coline ale orașului. La capătul străduței principale se coboară spre o piațetă, în care se găsește unul dintre hotelurile cochete ale orașului, hotelul Yantra. De aici, una din direcții duce spre Tsarevets, cealaltă parcurgând strada principală până spre orașul nou. Suntem siguri că acest oraș frumos va fi pe placul tuturor vizitatorilor săi, atât din punct de vedere cultural, cât și arhitectural, comercial și gastronomic. Nouă ne-a placut!

Mâncare bună, servire ireproșabilă, aer interbelic, atmosferă aparte. Toate le găsim în orașul de la poalele Iezerului, Câmpulung Muscel. Câmpulung, primul oraș de scaun al Țării Românești, este considerat orașul cu cea mai autentică arhitectură românească. El păstrează și astăzi imaginea burgheză a perioadei interbelice, prin casele boierești cu arhitectură specific musceleană. Pe străduțele înguste locuiau, la sfârșitul secolului XIX, peste 140 de familii de negustori și mici meșteșugari. Acum, pe aceleași străduțe, găsești o mulțime de restaurante, grădini de vară, mici ateliere și magazine de familie, ce păstrează, încă, aerul vechi, interbelic. Din periplul nostru prin acest oraș muscelean, vă prezentăm doar trei locații gastronomice, după părerea noastră, cele mai deosebite, pe care vă îndemnăm să le vizitați. Restaurantul Select se află pe strada Republicii nr. 18 și uimește prin originalitatea meniului și stilul aranjamentului interior. Rafinamentul bucătăriei este dat de implementarea principiilor slow-food, fusion, sau gourmet. Chef Liviu Cojocaru, cu profesionalism și amabilitate, ne îndeamnă să gustăm din cele mai alese bucate preparate de el, rețetele fiind originale românești, sau inspirate din bucătăriile occidentale. Aici se pot servi preparate specifice sfârșitului de sec. XIX, sau începutului sec. XX, cum ar fi Tuslamaua Muntenească, Platoul Jupânilor sau mâncarea preferată a lui Avram Iancu: Virsli de Brad. Se pot servi însă și preparate mai sofisticate cum ar fi Supa irlandeză Chowder, Sarmalele în foi de viță umplute cu midii de Marea Neagră, Stavrid pane cu sos de sfeclă cu hrean, Calcan în tempura și pisică de mare la cuptor cu risotto și sos Meuniere, sau Blanquette de curcan. Deserturile sunt delicioase și arată fenomenal! Este întotdeauna o plăcere să servim masa în acest loc cu meniuri excelente, unde putem gusta preparate de stele Michelin. Beraria Pardon, se află pe strada Negru Vodă nr. 112, chiar în centrul orașului. Aici găsești cea mai bună bere proaspătă din oraș și poate din regiune, ce acompaniază un meniu variat, specific muscelean. Berea se servește la draft, cele 6 tipuri de bere având fiecare specificul său : Helles - o bere blondă, placută, ușoară, nepasteurizată; Marzen - o bere artizanală nepasteurizată, nefiltrată și fermentată în mod natural timp de 23 zile; Pils - o bere clasică, cu aromă bogată de maltz; Ipa - o bere cu rădăcini Londoneze, cu aromă puternică de hamei; Bock - o bere bavareză tare, puțin amară, pentru zilele friguroase; Weizen - o bere din grâu, alb-blondă, nefiltrată. În meniu se află preparate ca bulzul muscelean, tochitura de porc, ciolanul crocant, pulpa de rață cu varză roșie, păstrăv la grătar cu mămăliguță, obrăjorii de vițel și pomana porcului. Berăria Pardon găzduiește mici concerte în serile de vară, atunci când clienții se strâng pe terasă. Cafeneaua Coloniale, se află pe strada I. L. Caragiale la numărul 22, în beciul unei vile negustorești din prima parte a secolului XX, inscripționată 1926 pe fațadă. La parterul vilei a funcționat la începutul sec. XX un magazin de Coloniale, adică o băcănie. Acum vila este redecorată și în interior, cu mult rafinament în același stil interbelic, cu ajutorul regizorului Sergiu Negulici. Aici se pot servi ceaiuri din plante medicinale cultivate în grădina proprietarului, familia Toteanu, cafea de cea mai bună calitate, brioșe și prăjituri de casă, toate într-o atmosferă aparte, ieșită parcă din lumea filmului. Fotografiile de mai jos vorbesc de la sine. Vă invităm să vizitați orașul Câmpulung, aflat la 144 km de București și la 66 km de Târgoviște, oraș străbătut de DN73 ce leagă Pitești de Brașov și să vă delectați cu gastronomia acestui loc. Noi, cu siguranță, vom reveni!

Cetate muzeu milenară, situată la 330 km de București (aprox. 5 h pe condus) și 35 km nord de Burgas, în regiunea cu același nume (Burgas), Nessebar este printre cele mai vechi orașe din Europa. Așezarea a fost întemeiată de regele trac Melsa (anul 71 î.e.n.), cel care l-a denumit Melsebria ("orasul lui Melsa"). Orașul a fost ocupat succesiv de coloniștii greci, romani și bizantini, care l-au redenumit Mesemvria, sau Mesembria. Denumirea actuală este rezultatul unor transformări fonetice și a fost acceptată din 1934. În 1956, a fost declarat rezervație de arhitectură urbană și arheologie de importanță națională, iar 27 de ani mai târziu (1983) a fost inclus pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Istoria Cetății începe în anii 3200-3000 î.e.n., în epoca cuprului. Orașul antic a avut o dezvoltare pe un teritoriu de două ori mai mare decât cel actual, urmele de ziduri fiind descoperite subacvatic la 80 m distanță de țărm. Orașul vechi are o lungime de 850 m și o lățime de 350 m, fiind despărțit de orașul nou printr-un istm lung de 1 km. De-a lungul secolelor, populațiile care s-au succedat au construit în jur de 40 de biserici, Nessebar fiind considerat orașul cu cele mai multe biserici, raportat la numărul de locuitori. Dintre ele, mai mult de jumătate sunt renovate sau transformate în muzee. Cele mai reprezentative stabilimente culturale prezente pe teritoriul orașului vechi sunt: muzeele de arheologie și etnografie; biserica Sf. Ștefan (cu fresce din sec. XI-XVII); Mitropolia veche (sec. V), Sf. Sofia construită pe ruinele Templului antic închinat lui Apollo; Bazilica Kraymorska (Eleusa); biserica Hristos Pantocrator din centrul insulei, (sec XII-XIV); biserica Sf. Maica Domnului (1884). Cele mai frumoase și bine conservate picturi murale datând din sec. XIV-XVIII îmbogățesc interiorul Mitropoliei Noi, Sf. Ștefan, o bazilică cu trei nave. Ea adăpostește și un tron de arhiereu și un iconostas, ambele sculptate în lemn, lucrate de meșteri în perioada Renașterii. Ca și populație, trebuie precizat că întotdeauna au intervenit schimbări în structura acesteia, din populație majoritar greacă, ulterior ea devenind majoritar formată din slavi și bulgari. O dezvoltare remarcabilă a orașului a avut loc în perioada domniei Țarului bulgar Ioan Alexandîr (1331-1371), care a încurajat literatura, arta, arhitectura și construcțiile. Aceasta a făcut ca orașul să prospere. Inevitabil, el a ajuns sa fie râvnit și cucerit, cu toate că locuitorii săi bogați au oferit o sumă foarte mare de bani pentru a fi lăsați liberi. Aceasta, până la cucerirea sa definitivă pentru aproape 5 secole, de către otomani în 1453. La începutul dominației otomane, orașul a suferit jafuri și distrugeri, stagnând în dezvoltare, obligând populația înrobită să se adapteze treptat, bazându-se în principal pe comerțul maritim. Orașul a reînviat în perioada Renașterii (sec. XVIII-XIX). Astfel, căsuțele sărace de pescari au fost înlocuite treptat cu construcții mari, frumoase, adevărate monumente de arhitectură bulgară renascentistă. Acestea formează așa numitele case urbane de pe malul Mării Negre, adaptate condițiilor de climă și modului de viață local: parterul lor este din piatră, având un etaj sau două ieșite în afară, sunt construite din lemn și se sprijină în grinzi solide tot din lemn. La subsol, la parter sau ca dependințe separate se afla pivnițe, depozite de vin, spații unde se usucă peștele, sau unde pescarii își repară plasele. Vânturile puternice nu permiteau verande deschise la etaj, așa cum erau întâlnite în Grecia. Casele reprezentative pentru Nessebar prezintă așa numitul "Chardak", o verandă închisă. Aproximativ un număr de 60 de case s-au păstrat sau au fost renovate în acest stil arhitectural. Nessebar adăpostește 3 mori de vânt din aceeași perioadă Renascentistă târzie, care a coincis cu o revigorare economică și cu apariția unor bresle înstărite de meșteșugari și comercianți. Pescuitul a fost întotdeauna o ocupație de bază a locuitorilor; femeile confecționau năvoade, iar barbații pescuiau cu niște bărci mari, specifice, denumite "Alaman". O altă ocupație tradițională o reprezenta viticultura, fiecare casă având propria pivniță pentru vin. Turismul a luat amploare în anii '20, odată cu construcția de case de vacanță pentru familii înstărite. După anul 1970 s-au dezvoltat majoritatea afacerilor mici de familie prezente astăzi, făcându-și apariția magazinele de suveniruri, arta broderiei, arta pielăriei, etc. Aceste ateliere sunt localizate majoritatea la parterul caselor locuitorilor. Orașul vechi este un labirint de străduțe cu pavaje din pietre de granit, mici și neregulate, cu miros de lemn, cu mehane (hanuri) tradiționale ce servesc preparate din pește și fructe de mare, dar și produse specifice bucătăriei balcanice. O mulțime de taverne, cafenele și ateliere cu produse hand-made se desfășoară pe aceste străduțe. Remarcabilă este și intrarea în orașul vechi, printr-o poartă ce străjuiește zidul vechii al cetății, înalt de 8 m și lung de 100 m, cât și amfiteatrul medieval. Capturile fotografice au surprins frumusețea arhitecturală a orașului, peisajele deschise spre stațiunile Sunny Beach, Sveti Vlas și Elenite, pe o latură, cât și spre Burgas, pe cealaltă latură. De asemenea, fotografiile pun în evidență culorile mării și ale asfințitului, luminile nopții, forfota neîncetată întreținută de mulțimea de turiști ce se înghesuie pe ulițele întortocheate sau la mehane și taverne. Alte posibilități de petrecere a timpului liber sunt oferite de traversarea mării cu vaporașe până la stațiunile din jur, sau de plajele amenajate de pe țărm, de restaurantele tradiționale cu meniu specific, de parcul de distracții sau de circul din orașul nou. De Sf. Maria, pe 15 august, municipalitatea organizează sărbătoarea orașului, prin focuri de artificii, jocuri de lumini și concerte de muzică tradițională. Ca și unități de cazare, există o mulțime de variante, atât în partea veche a orașului, cât și în cea nouă. Recomandăm câteva locuri pentru cazare în partea veche a orașului, pentru aerul său boem și liniștea care se așterne seara: St. Nikola, Panorama Blue, St. John și nu în ultimul rând hotelul St. George, unde ne-am cazat de cele mai multe ori, la gazdele noastre primitoare George și Tony. Nessebar este negreșit o destinație de vacanță pentru toate gusturile.

Schitul Pahomie este unul dintre cele mai izolate schituri ale sihaștrilor din România. El este situat pe teritoriul județului Vâlcea, la Băile Olănești, într-un cadru natural de vis. Lăcașul de cult a fost construit sub o stâncă maiestuoasă, la poalele Munților Căpățânii din masivul Buila Vânturărița, în apropierea unui izvor ce străpunge zidul de calcar și formează o cascadă deosebit de frumoasă: Izvorul Frumos. Schitul a fost întemeiat în anul 1520 de către monahul Pahomie, împreună cu Haiducul Sava, care prăda bogații din zonă pentru a face rost de hrană pentru cei ascunși la schit. Prima datare documentară a acestui sfânt lăcaș de cult apare în 1793, sub domnia lui Alexandru Moruzzi, în care sunt specificate anumite scutiri de dări pentru sihastrii ce locuiau aici. Înainte de acest izvor scris, anul 1684 apare pe pisania bisericuței, an în care Constantin Brâncoveanu, descendent al familiei Craioveștilor, o repară și o restaurează, odată cu Mănăstirea Bistrița aflată în apropiere. O altă pisanie menționează pe ctitorul Mănăstirii Bistrița, și anume Banul Barbu Craiovescu (călugărit Pahomie) ca întemeietor al acetui schit. Istoria spune că Banul, care a reclădit Mănăstirea Bistrița ce fusese doborâtă de tunurile domnitorului Mihnea cel Rău la 1509, găsește refugiu și salvare în pădurea de lângă Izvorul Frumos. Aceasta pentru a scăpa de răzbunarea domnitorului. Schitul se degradează treptat până în anul 1824, fiind părăsit apoi în 1880. Reclădirea bisericuței se produce în 1952, în forma inițială, iar pictura în 1956, când, de altfel, s-a și făcut sfințirea. Am poposit la acest lăcaș sfânt la început de vară, în iunie, când verdele pădurii se instaurase, profitând de vremea favorabilă. Am parcurs drumul forestier pe jos cale de 2 km până la un turn-clopotniță, ce reprezintă și intrarea pe domeniul schitului. Obiectivul aparatului foto a descoperit sub stâncă biserica închinată Sf. Ilie și zidită sub formă de navă. In interior există doar un altar și naosul, pridvorul micuț fiind susținut de 6 stâlpi de zid. Din cauza infiltrațiilor din stâncă, pictura se degradează păstrând totuși culorile vii pe o suprafață destul de întinsă. Fotografiile evidentiază aceste picturi și culori, deși interiorul este slab luminat doar de două ferestre mici. O mare parte din interiorul bisericii face corp comun cu stânca. Obștea actuală a așezământului monahal numără cinci suflete, adăpostite separat la vest de biserică; acolo se află chilii, bucătăria, trapeza și clădirea pentru stăreție, precum și o clădire anexă. Acest giuvaier al credinței strămoșești se află în comuna Bărbătești, ce ține de Băile Olănești, la o distanță de 30 de km de Râmnicu Vâlcea.

Platamonas este un oraș stațiune situat în Grecia, pe Riviera Olimpului, în Macedonia centrală. Platamonas face parte dintr-o pleiadă de stațiuni, la Golful Thermaic, care se înșiră la poalele muntelui Olimp. Toate sunt vestite pentru plajele lor întinse începând cu Paralia Katerini și continuând cu Olimpic Beach, Leptokaria, Skotina, și terminând cu Nei Pori. Platamonas înseamnă "Plaja lungă". Unele surse dau ca proveniență a numelui său copacii platani care își întind maiestuos coroanele peste casele cu arhitectură colonială. Orașul este și port pentru iahturi, de-alungul său aflându-se numeroase restaurante cu specific pescăresc. Platamonas are o populație de 1500 de locuitori permanenți, dar care vara, când sosesc turiștii (mare parte din Serbia și România, dar și din Grecia) se ajunge la o populație de 120 000 locuitori. Marea atracție a orașului o reprezintă Castelul Venețian care domină împrejurimile, cocoțat pe o colină, pe țărmul Mării Egee. Am descoperit această destinație de vacanță întâmplător, acum 5 ani. Proprietarul unuia din resorturile de pe Riviera Olimpului, pe numele său Nikos Bozas, prezenta la una dintre televiziunile românești, proprietățile sale. Având și cetățenie română, Nikos administrează împreună cu fiul său Stelios Bozas, hotelul Niko Paradise și vila Bozas în imediata apropiere. Ei administrează și o agenție de turism româno-greacă, Platamon Travel. Până atunci nu mai pusesem piciorul pe tărâmul Zeilor Olimpului, având ocazia să petrecem Revelionul la hotelul deținut de familia Bozas. După o săptămână minunată petrecută acolo, la cumpăna anilor, următoarele vizite au curs natural de-a lungul a patru ani. Și nu au fost puține, ci șapte, opt. Punctul de reper al stațiunii îl reprezintă castelul construit de bizantini în sec. al X-lea, între 1204-1222 și fortificat ulterior sub stăpânirile venețiană și otomană. Potrivit unor izvoare istorice timpurii, pe acest loc se afla orașul antic Heraklion. Castelul beneficiază de o foarte importantă poziție strategică, pe drumul care face legătura între Macedonia și Thesalia, prin Valea Tempi. Construcția castelului a fost începută de regele franc Boniface de Monferatikos în 1205, pe ruinele unui castel bizantin existent pe acea înălțime. Pentru prima dată a fost menționat în scrierile din sec. XIII, când francii au restaurat fortificațiile, urmați în sec. XIV de bizantini și în sec. XV de venețieni. După căderea orașului Constantinopole și cea de-a patra cruciadă, castelul a fost sub ocupație bizantină, până la 1470, când a fost cucerit de otomani, sub care a jucat un rol important în sec. XVIII-XIX. Castelul se poate vizita tot timpul anului, fiind foarte bine conservat și restaurat. Altă destinație importantă pentru turiștii cazați în Platamonas și împrejurimi o reprezintă satul tradițional Palios Panteleimonas, la 6 km distanță. Drumul foarte bun, asfaltat, se parcurge în serpentine, dezvăluind panorame mirifice asupra mării. Arhitectura zonei dezvăluie construcții din piatră, incluzând pavajele care acoperă străduțele înguste, șerpuitoare, pe pante abrupte, care în numeroase locuri deschid călătorului panorame de excepție atât către Marea Egee, cât și către Muntele Olimp. Pantele muntelui găzduiesc casele tradiționale, din piatră și lemn, pensiuni, taverne, și mici ateliere meșteșugărești, care oferă ceramică pictată, articole de pielărie, bijuterii și suveniruri, dar și articole de îmbrăcăminte lucrate de localnici. Fiind fideli vizitatori ai locului, ne-am făcut prieteni, revederea fiind o plăcere, o ocazie de glume și îmbrățișări și mici cadouri hand-made. Recomandăm călduros cafeneaua de lângă biserica din centrul satului și servirea mesei la tavernele care o mărginesc. De multe ori, făceam incursuni de câteva ore aici, venind din Platamonas, pentru prânz sau pentru cină, după care minunate plimbări pe ulițele înguste, ocazie pentru cadre fotografice de excepție. Obiectivul fotografic a surprins peisaje încântătoare și un apus magnific, ce se desfășoară ochiului după impunătorul Olimp. Culorile sunt amețitoare, încântând privitorul. Platamonas este situat la 786 km de București și la 106 km de Salonic, pe drumul E75, autostrada Egnatia Odos de la granița Promachonas până la destinație. Instagram: @visit_platamon

Una dintre cele mai frumoase cascade din lume, se afla pe locul pe unde paralela 45 trece prin țara noastră. Situată în Cheile Nerei, județul Caraș Severin, pe valea Minișului, la 452 km de București, pe drumul național DN57B, între localitățile Anina și Bozovici, cea mai frumoasă cascadă din România este alimentată de izvorul (sau izbucul) Bigăr. Apa potabilă, bogată în calcar izvorește din subteran, de sub o stâncă de 50 m înălțime, traversează peștera Bigăr și se varsă în râul Miniș, de pe un prag stâncos și acoperit de mușchi. Foarte frumos este și drumul scurt până la izvor, poteca pietroasă terminându-se cu un podeț de lemn (ce traverseaza râul), podeț ce face legătura cu intrarea în peșteră. Noi am avut privilegiul să o vizităm la sfârșit de octombrie, când cromatica toamnei începea să-și facă simțită prezența datorită vremii calde de până atunci. Perioada respectivă a beneficiat de ceva precipitații, inclusiv ziua aleasă pentru vizită fiind una umedă. Aceasta ne-a prilejuit o spectaculoasă imagine a căderii de apă, respectiv capturi fotografice deosebite în amurg. Legenda spune că îndrăgostiții care beau apă din cascada Bigăr vor avea parte de iubire veșnică. Interesant este că, în 2013 site-ul The World Geography a considerat cascada Bigăr ca fiind cea mai impresionantă cascadă din lume, într-un top al celor mai frumoase cascade. In anul 2000, cascada Bigăr a fost declarată arie protejată, de interes național, ea făcând parte din Parcul Național Cheile Nerei Beușnița. Din păcate, la data de 07.06.2021, o parte din cascadă s-a prăbușit. Travertinul și mușchii ce s-au acumulat în timp, au crescut în dimensiuni și greutate, iar ea a cedat. (https://www.hotnews.ro/stiri-mediu-24845246-cascada-bigar-prabusit.htm).

Kaliakra ("bunul adăpost" în limba greacă) este singura rezervație naturală din Bulgaria ce include și zona marină protejată. Cap Kaliakra este un promontoriu stâncos de 60 m înălțime ce străpunge Marea Neagră pe 2 km, având o structură geologică calcaroasă, dispusă în straturi orizontale, datând din Miocen. Situată în nord-estul Bulgariei, aceasta arie protejată (începând cu anul 1941) a făcut parte din teritoriul României între anii 1913-1916 și 1918-1940, întinzându-se pe o suprafață de 687 ha. In anul 1930, marele naturalist român Grigore Antipa, a întemeiat aici o stațiune de cercetări zoologice marine, aparținând de Institutul Bio-Oceanografic din Constanța. Fiind aproape de Vama Veche, ne-am permis să vizităm această superbă rezervatie naturală de nenumărate ori, mai ales primavara și vara, când macii invadează peisajul, impregnându-l cu nuanțele lor de roșu. Pe această suprafață întinsă se găsesc ruinele unei cetăți antice, o unitate militară și un radar, precum și numeroase eoliene, ce beneficiază din plin de vânturile specifice Dobrogei. Ca o caracteristică interesantă, numai aici întâlnim pajiștile de stepă. De asemenea, în 1981 s-a descoperit o specie de focă din Marea Neagră și anume foca-călugar și diverse specii de delfini. Pe acest promontoriu își fac simțită prezența cca. 32 de specii de păsări (unele rare), pe platou și 12 specii pe galeria subterană. Istoria acestui loc este strâns legată de prezența cetății fortificate, a doua ca importanță după cetatea Tomis. Denumită Tirisis, cetatea a fost locuită succesiv de traci, romani, bizantini și bulgari. Maiestuoasa poartă bine conservată, ne întâmpină din depărtare, până la ea străbătând ruinele diferitelor clădiri, biserici, fântâni și mai ales băi comune romane, străjuite de ziduri groase de apărare. In epoca Elenistică s-a construit un al doilea zid interior al cetății, după care Romanii extind cetatea tracică. Astfel, se formează doua orașe: unul în exterior și altul în interior. In sec. V-VI, locul devine unul dintre cele mai importante orașe ale provinciei Scythia. In sec. al XIV-lea Kaliakra ajunge la apogeul prosperității, când devine capitala regiunii și principal oraș fortificat al Dobrogei. La 1394, cade în mâinile invadatorilor otomani. In anul 1444, 50 de ani mai tarziu, aici poposesc trupele participante la cruciada balcanică impotriva Imperiului Otoman comandate de Vladislav Varnencik. De menționat anul 1791, când aici are loc cea mai mare bătălie navală din regiunea Mării Negre, când armada turcească a lui Hussein Pașa a fost înfrântă de către amiralul rus Ushakov, bătălie care a petcetluit sfârșitul războiului ruso-turc. In interiorul cetății, chiar la capătul promontoriului este ridicată o minusculă capela închinată sfântului Nicolae, protectorul marinarilor. Legenda locului spune că 40 de fecioare bulgare, s-au aruncat în mare, împletindu-și părul, pentru a nu cădea trofeu în mâinile otomanilor, care cuceriseră cetatea în 1394. Mai găsim aici un muzeu arheologic săpat în stâncă, în care sunt expuse diverse artefacte din istoria zbuciumată a locului. Chiar în fața muzeului se află o frumoasă terasă unde se poate servi masa. Frumusețea regiunii am imortalizat-o în imagini și cadre cu o multitudine de culori surprinse de aparatul foto. Apa limpede și curată dezvăluie nuanțe de bleu, turcoaz, verde și albastru, completând uimitor cărămiziul stâncilor, verdele pajiștii de stepă și roșul aprins al macilor. Această întinsă rezervație naturală este localizată la 131 km sud de Constanța și 60 km nord de Varna.

Muzeul etnografic este amplasat în aer liber și se întinde pe o suprafață de 10 ha, aflându-se în localitatea Bujoreni, la mică distanță de orașul Râmnicu-Vâlcea, pe drumul european E81. Vizita la acest muzeu ne-a lăsat impresia unei adevărate călătorii în timp. În fața noastră s-au desfășurat sate cu așezări rurale tradiționale, specifice secolelor XIX-XX. Pe o suprafață întinsă se află diverse gospodării și case transferate din diferite localități ale județului Vâlcea, patrimoniul muzeal cuprinzând un număr de 73 de construcții cu arhitectură populară și peste 12000 de piese muzeistice. Construcțiile reprezintă structural gospodarii împărțite pe mesteșuguri, tradiții, ocupații, obiceiuri ale comunităților locale. Timp de 2-3 ore, acompaniați de trilurile păsărilor ascunse în vegetația abundentă și respirând parfumul tufelor și pomilor înfloriți mai târziu, ne-am bucurat ochii cu ansamblurile arhitectonice vechi de secole. Am fost foarte impresionați de curățenia și îngrijirea locului. Casele tradiționale sunt de mai multe tipuri: - case cu foișor (din comunele Măldărești, Stoenești, Bărbătesti, Boișoara); - case cu prispă (din comunele Cernișoara, Alunul, Milcoiu, Nicolae Bălcescu, Vaideeni, Prundeni); - casa de tip monocelular din comuna Măldărești; - casa cu legatură, din comuna Oteșani. Deosebit este Hanul din Țara Loviștei datat 1899 și transferat din satul Săliște, comuna Mălaia, în care se păstrează și acum obiecte de interior specifice. Tot atât de interesantă este și Școala Primară Haretiană din sec. XX adusă din Stoenești (denumirea este dată după Spiru Haret). Școala are două încăperi laterale și o cancelarie în mijloc. Într-o încăpere studiau elevii din clasele I-a și a II-a, iar în cealaltă cei din clasele III-IV. Intrând în una din clase te simți ca pe vremea lui Ion Creangă, în fața băncilor mici de lemn aflându-se catedra învățătorului cu tablița veche de scris. Cealaltă încăpere păstrează o colecție impresionantă de icoane vechi pe lemn și pe sticlă. Ansamblul muzeal în aer liber adăpostește și trei biserici de lemn foarte vechi, din sec. XVII-XVIII. Biserica de lemn din Mrenești (1771), cea din satul Măngureni (1775) și cel mai vechi lăcaș ecleziastic din Oltenia, datat 1655 (sat Anghelești). De asemenea, locul este presărat cu troițe și cruci de piatră vechi. Mai întâlnim: o fierărie, o stână (a Brătienilor), o moară de apă, fântâni cu cumpănă, stupine de albine, un conac de vie, un scrânciob, un joagăr, magazii și cotețe. Muzeul satului Vâlcean s-a organizat în jurul obiectivului principal: Cula Bujoreanu, singura clădire aflată de la început pe acest loc. Boierul Bujoreanu a construit între anii 1808-1812 acest turn fortificat, cu scop de apărare și refugiu împotriva otomanilor, ce organizau incursiuni de jaf pe Valea Oltului, până dincolo de Râmnic. De asemenea, menționăm și reconstituirea unor ateliere mesteșugărești cu instalațiile tradiționale: de obținere a vinului, cazane de țuică, cuptoare de ars varul și de uscat prune; atelierele de olărit, fierărie, dulgherie-tâmplărie; roata de tors, fuiorul și războaiele de țesut. Ceramica de Horezu este și ea prezentă în patrimoniul muzeal Vâlcean, unde mai găsim și obiecte ce compun portul tradițional popular. Capturile fotografice, amănunțite și clare, amplifică atât frumusețea peisajului, cât și a interioarelor gospodăriilor țărănești tradiționale din zonă, inspirându-ne să ne întoarcem în acest loc liniștit. Mulțumim ghidului nostru, domnului Traian Purece, care ne-a introdus în această atmosferă pitorească.

Este cea mai importantă fortificație ridicată de Cavalerii Teutoni în Transilvania - Țara Bârsei, în secolul al XIII-lea. Feldioara provine din maghiarul Foldvar ce semnifică "cetate de pământ". Inainte de sosirea maghiarilor, aici s-au descoperit urme de civilizație din neolitic, epoca bronzului și epoca daco-romană. Fotografiile pe care le-am făcut într-o zi mohorată și ploioasă de toamnă relevă poziția strategică și vizibilitatea largă de jur împrejur, două avantaje naturale importante pentru o cetate. Maghiarii găsiseră o cetate de pământ întărită cu palisade; regele ungar Andrei al II-lea a făcut o donație în anul 1211 către Cavalerii Teutoni, care au redenumit așezarea Marienburg sau "Cetatea Sfintei Mari". Aceștia și-au pus amprenta întărind fortificațiile cu piatră și cărămidă, dar în anul 1225 ei au fost expulzați de aceeași cancelarie ungară. Proprietățile lor au trecut în posesia călugărilor cistercieni începând din 1240, aceștia continuând să dezvolte ținutul. In 1529, partizanii regelui ungar Zapolya, conduși de Petru Rareș s-au luptat cu cei ai lui Ferdinard de Habsburg, primii având și câștig de cauză. Cetatea actuală prezintă un zid de incintă de formă elipsoidală de 1,5 m grosime, care s-a păstrat integral pe 35 m din latura de sud și 24 m din latura de nord. In rest, s-au păstrat doar segmente de ruine de diferite inălțimi. Acest zid de incintă se presupune că a fost ridicat după o incursiunea Imperiului Otoman din anul 1432, ulterior zidul fiind renovat. Cercetările au scos la iveală construcția unui al doilea zid de 1 m grosime pe laturile de sud și de vest, în secolul al XVII-lea. Lungimea zidului circular este de 54 m. Cetatea fortificată și-a pierdut destinația militară în sec. al XIX-lea când a fost din nou restaurată și transformată de comunitatea săsească din zonă, într-un loc de păstrare a alimentelor. Ultima restaurare s-a produs între 2013-2017 salvându-se resturile de ziduri ce au rezistat vremurilor și redându-se aspectul de cetate de secol XVII. Fotografiile prezintă scuturi și coifuri de teutoni, iar la exterior expun dispunerea zidurilor din incintă și peisajul panoramic asupra întregii regiuni. In Evul Mediu, Feldioara a reprezentat una dintre cele mai importante așezări din regiune, inițial Scaun de Judecată, după care Târg liber. Cetatea este situată la 20 km nord de Brașov, pe Malul Oltului, pe drumul ce o leagă de Sighișoara.

Fenomen natural unic în România, Groapa Ruginoasa este o arie protejată, de interes național, aflată în județul Bihor. Vremea ploioasă nu ne-a împiedicat să admirăm de pe buza prapastiei aceasta rezervație naturală a Munților Apuseni. Valea de culoarea ruginei prezintă versanți abrupți și este formată prin ravinare (eroziune de șuvoaie), ceea ce a determinat apariția stratelor de cuarțite rosii, conferind zonei un aspect aparte. Interesant este că "groapa" înghite copacii de pe marginile ei, mărindu-și suprafața în fiecare an. Rezervația, cu o suprafață de 20 ha, este de fapt o ravenă uriașă cu un diametru de 600 m și o adancime de aproximativ 100 m. Versanții apropiați formează văi foarte strâmte cu aspect de canion. Interiorul acestei gropi este separat în patru sectoare mari, cu versanți înguști și foarte ascuțiți. Ea se găsește la altitudinea de 1373 m în munții Padiș-Scărișoara, între vârfurile La Morminți și Țapul. Există și sectoare de chei, apanaj al alpiniștilor. Vâlcelul (pârâul) Valea Seacă trece prin centrul Gropii și este încadrat de pereți înclinați. Situat chiar lângă Groapa Ruginoasa se află Vârful Țapul, ce dezvăluie o priveliște spectaculoasă asupra satului de vacanță Vârtop - Arieșeni. Groapa Ruginoasa reprezintă unul dintre obiectivele turistice cele mai importante din Munții Bihorului și de pe teritoriul Parcului Național Apuseni. În zonă se ajunge doar cu mașina, ieșind de pe drumul național DN 75 spre localitatea Vârtop.

Sozopol este cea mai veche așezare umană de pe litoralul bulgăresc. Orașul este situat la 350 km de București și la 35 km sud de Burgas. El a fost întemeiat în anul 610 î.Hr. de grecii antici pe o peninsulă pietroasă cu faleză înaltă, pe care au denumit-o Apollonia Pontica. Invazia romană din anul 72 î.Hr. a făcut ca această colonie greacă să prospere. La începutul sec. IV, datorită frământărilor din sânul Imperiului Roman, orașul Apollonia a fost reconstruit sub numele de Sozopolis sau "Orașul Salvării". Fiind aproape de Constantinopole, romanii au fost obligați să construiască fortificații și ziduri de împrejmuire, inclusiv turnuri de observație de-alungul coastei stâncoase. Popoarele barbare (hunii mai ales) au incendiat și asediat orașul, făcând necesară reconstruirea acestor fortificații. Astfel, Sozopol a ajuns un adevărat centru militar strategic și unul dintre cele mai importante porturi de pe coasta Mării Negre, comerțul devenind înfloritor. In 1453 orașul a fost cucerit de Imperiul Otoman, ceea ce a dus la decăderea sa, până la statutul de așezare de pescari. Partea istorică a orașului păstrează un aer romantic, maiestuos, enigmatic, cu străduțe din piatră mărginite de case tot din piatră, ce au balcoane din lemn. Acest oraș adăpostește biserici, muzee și peste 45 de monumente arhitectonice din perioada Renașterii Naționale. Din antichitate s-au mai pastrat zidul sudic și Turnul Cetății, dar și urme ale unor necropole tracice, datând dinainte de ocupația greacă. Cafenelele, restaurantele, micile magazine de suveniruri ale artizanilor locali, se întind în număr mare, atât de-a lungul litoralului, cât și de-o parte și de alta a străduțelor pietruite. Obiectivul aparatului de fotografiat a surprins peisajele încântătoare, apusurile minunate și culorile atrăgătoare ale mării, atât de pe uscat, cât și de pe puntea vaselor cu care am înconjurat peninsula. Am avut ocazia să vizitez acest oraș boem atât primavara, cât și vara, bucurându-mă de istoria și arhitectura locului. De fiecare dată am fost cazați aproape de Centrul istoric, de Port și de plajă, la hotel Radik, o locație ieftină, cochetă și foarte bine situată, unde ne-am simțit excelent.